Clișeu sau nu, o imagine vorbește adesea mult mai bine decât o fac zeci de cuvinte. Cum să prinzi aceste momente, dar și cum să nu le pierzi, am discutat cu Nadejda Policarpova – fotografa care știe să comunice în limbaj artistic spectacolele Teatrului Alexie Mateevici.
Nadia, noi te cunoaștem ca „fata cu aparatul de fotografiat”, prezentă la spectacolele noastre. Practic, e tot ce știm despre tine. Bine, mai știm că ai studiat în România și că specialitatea ta este alta decât fotografia. Spune-ne mai multe despre tine – vrem să o cunoaștem mai bine pe cea care captează cele mai frumoase momente în imagini.
(Aici trebuia să fie artistic statement-ul cu care mă prezint, de obicei, la expozițiile internaționale de profil, despre cum, venind dintr-o țară cu o tradiție artizanală bogată și petrecându-mi copilăria la sat, am îndrăgit diverse tehnici textile, practicate până nu demult de orice gospodină, și am ajuns să creez bijuterie de autor.)
Mă prezint, de obicei, ca creatoare de bijuterie de autor (cu brandul VINIGRET Studio), pentru că în nișa respectivă am reușit să mă afirm profesional. Totuși, trebuie să recunosc că nu am reușit să transform această pasiune într-o afacere profitabilă și, prin urmare, combin activitatea „de suflet” cu alte joburi (that pay the bills), care, din fericire, au totuși legătură cu promovarea culturii și a frumosului.
Într-adevăr, am făcut design vestimentar la Universitatea „George Enescu” din Iași – o perioadă de care îmi amintesc cu mare drag și în care am prins, de fapt, „microbul” consumului de teatru, având ocazia să particip la mai multe festivaluri care m-au expus la diferite forme de expresie teatrală: profesionistă și studențească, internațională și românească.
Nu cred că există un singur domeniu care mă definește, ci mai degrabă multidisciplinaritatea – fiecare practică fiind un mod de a aborda aceeași temă recurentă care mă frământă: imaginea și identitatea. Hainele și bijuteriile sunt instrumente de construire a unei imagini și de definire a unei identități; desenul și fotografia reușesc să surprindă stări și fațete ale identității (uneori croite cu grijă, alteori încă neexplorate).
Serviciile unui fotograf costă, însă tu ai acceptat să vii în echipa TAM pe bază de voluntariat. De ce ai făcut acest gest?
Îmi face plăcere să surprind emoții și stări, chipuri și identități, iar acest lucru se regăsește în concentrație maximă în teatru. Ba chiar am un soi de „deformare profesională” când merg la spectacole și simt impulsul de a imortaliza un cadru deosebit de cinematografic – „sculptând în timp”, așa cum s-a referit Andrei Tarkovsky la film, dar, cred eu, și la fotografie – la actul în sine de a încapsula clipe, fărâme de timp.
Așadar, oportunitatea de a capta momente magice la TAM este o mare bucurie pentru mine, pentru care țin să vă mulțumesc.
În prima perioadă, când veneai la spectacole, îți cumpărai bilet. Foarte mulți consideră că, dacă au prieteni sau cunoscuți în teatru, pot profita de această legătură pentru a intra gratuit. Tu nu faci parte din acea categorie de oameni. De ce crezi că e important să plătim biletul la un spectacol, chiar dacă cunoaștem oamenii din spatele lui?
Pentru că orice muncă trebuie remunerată, și e multă muncă în spatele unui spectacol. E un fair exchange (schimb echitabil): primești un amalgam de gânduri și emoții, experiențe intelectuale, estetice și senzoriale, și e firesc să oferi ceva în schimb.
Ai reușit să vezi suficiente spectacole la TAM. Care este preferatul tău și de ce?
Nu am reușit să văd încă „Micul Prinț” (și regret că am descoperit abia anul acesta TAM-ul, mi-ar fi plăcut să văd toate spectacolele din repertoriu), dar cele pe care le-am prins sunt toate foarte bune. Apreciez că aveți predilecție pentru piese contemporane, prin care prezentați publicului autori moderni (mai puțin cunoscuți în spațiul nostru) și teme eterne, îmbrăcate în circumstanțe actualizate. Și, în plus, aveți practica de a invita regizori și actori din diferite teatre să creeze ceva deosebit.
Totuși, preferatul meu (dintre puținele pe care le-am văzut) este „Scaunele”, pentru că Ionesco a reușit dintotdeauna să surprindă atât de limpede tragicul, comicul și absurdul existenței umane. Iar actorii trăiesc acel a laughter away from a tear (la un pas de lacrimă de la un râs) pe muchie, fiecare cu un stil individual al comicului, în egală măsură subtil și debordant. E interesant să vezi cum de fiecare dată se simte altfel și e surprinzător cum cele două perechi de actori care îl joacă au o chimie atât de diferită, păstrând esența intactă.
Tu ești o împătimită a frumosului și culturii. Crezi că în ziua de azi mai avem nevoie de aceste valori? Și dacă da, cum putem transmite corect acest mesaj către ceilalți, în special către tineri?
Sigur că avem nevoie de aceste valori care ne îmbogățesc net viața și ne fac existența mai frumoasă. E greșit să credem că e un lux de care ne putem lipsi atâta timp cât încă nu avem necesitățile de bază asigurate. Ba chiar cred că experiența frumosului și a culturii poate deschide noi orizonturi și viziuni asupra vieții, care să genereze, ulterior, și bunăstare materială. Iar pentru cei care încă nu au atins-o, este o sursă de alinare și o modalitate de a le face traiul mai agreabil. Vorba „Cine citește trăiește mii de vieți” e valabilă și pentru spectacole, filme, muzică, artă de calitate. E trist să vezi uneori „oameni atât de săraci, încât unicul lucru pe care îl au sunt banii”.
Mi-am pus și eu în repetate rânduri această întrebare și nu am un răspuns definitiv. Adesea, când compătimesc pe cineva din preajmă pentru preferințe muzicale nefaste și tupeul de a și le etala public (de obicei la volum maxim – și pe mine pentru nefericita vecinătate), îmi amintesc că am avut mare noroc de oameni care mi-au făcut cunoștință cu un anumit film, o carte, o operă de artă, un interpret – de la care a pornit o curiozitate de a descoperi mai mult. Asta mă face să cred că, prin împărtășirea propriilor experiențe despre un spectacol, o carte etc., prin recomandări și invitații de a citi, vedea, merge și explora, le putem trezi și altor oameni setea de a gusta și cunoaște.
După ce faci fotografiile din spectacole și le revezi, le simți sau le vezi diferit? Se schimbă perspectiva ta asupra momentelor surprinse, odată ce le privești prin obiectiv și apoi pe ecran?
Chiar am avut recent o senzație ciudată de a retrăi clipe și emoții dintr-un spectacol, în momentul în care făceam o selecție de poze mai reușite. Și mi s-a părut curios faptul.
Publicul nu știe, dar noi da: tu ești fotografa care a captat „Scaunele călătoare” – cele care au colindat orașul. Cum a fost pentru tine această experiență? Și dacă am mai avea o idee de acest gen – te bagi din nou? De ce?
A fost fun (distractiv), mai ales să urmăresc reacțiile trecătorilor. Îmi place noul, neobișnuitul, experimentul, deci cred că m-aș băga din nou! Count me in! (Contați pe mine!) 😉
Fotografia de teatru are provocările ei – lumina, mișcarea actorilor, emoția momentului. Cum ai învățat să „dansezi” cu toate aceste elemente pentru a surprinde cadrul perfect?
Încă învăț 😊. Nu e deloc ușor să surprind mimica și mișcarea (mai ales că folosesc preponderent un obiectiv vintage, adică unul vechi, clasic, la care trebuie să modific manual setările la fiecare schimbare de poziție în scenă – pentru că îmi place o anumită căldură pe care o oferă imaginilor). Dar și experiența cu un obiectiv cu focus automat (focalizare automată) a fost cu peripeții: a clacat, sărmanul, de atâta emoție și acțiune! 😅
De-ați ști de câte ori ar fi fost cadrul perfect, dacă nu era blurat?! De multe ori revin la spectacol pentru „dubla 2”, dar în teatru așa ceva pare aproape imposibil! Fiecare reprezentație e altfel, chiar dacă scenariul, actorii și decorul sunt aceleași. Am observat că și reacția publicului variază, influențând atmosfera și jocul actorilor – mai ales într-o sală atât de mică și cu un spațiu atât de intim (ceea ce face spectacolele de la TAM cu adevărat speciale).
Ce altceva te inspiră, în afară de teatru și fotografie?
Ideile și „oamenii care le poartă și le trăiesc”, natura, arta vizuală, moda, muzica, literatura…
Cum crezi că se poate construi o relație autentică între un artist și public? Poate fotografia să fie o punte între aceste două lumi?
Nu știu în ce măsură fotografia poate deveni o punte între artist și public, dar pot spune, din perspectiva de spectator, că o fotografie din spectacol îmi poate influența decizia de a merge sau nu la acel spectacol. Și, bineînțeles, o fotografie gustoasă (adesea expresivă și intensă) înclină balanța în direcția bună.
Ba mai mult, scenografia joacă un rol extrem de important în crearea unei experiențe imersive – îmi influențează mult capacitatea de a mă transpune în realitatea piesei. De aceea, nu prea am dat greș când m-am orientat după imagini din spectacol. Impresia de la fotografie a fost deseori în acord cu cea trăită în sală. Cred că vizualul are o forță de comunicare uriașă, la un nivel subconștient chiar – și ar fi păcat să nu fie folosit cât mai eficient.
Nu știu în ce măsură teatrul dorește să păstreze magia și misterul (acel prestige, adică acea aură aparte), dar cred că o mai mare deschidere a proceselor din spatele cortinei ar fi binevenită. Oamenii au fost dintotdeauna curioși să afle cum funcționează un teatru, cum se montează o scenă, cine sunt oamenii din spatele personajelor în viața de zi cu zi, cum e să fii actor (mulți dintre noi ne visam actori în copilărie, nu?). În plus, ar ajuta publicul să aprecieze efortul depus pentru a menține un teatru și nu ar mai pune la îndoială prețul biletelor – ba chiar ar fi dispuși să plătească mai mult.
Dacă ai avea libertatea totală să creezi un proiect vizual pentru TAM – o serie foto, o expoziție, un experiment artistic – cum ar arăta acel proiect?
La început m-a debusolat întrebarea, dar mi-am amintit o idee mai veche despre cât de imersiv poate fi teatrul. Cred că această idee ar fi realizabilă tocmai în spațiul vostru mic și intim. Mă gândeam la o piesă în care nu există o separare clară între scenă și public – spectatorii să aibă locuri chiar în mijlocul scenei și să urmărească desfășurarea evenimentelor din interior, fără a fi obligați să interacționeze cu actorii sau să dea replici (I hate when theatres do that – urăsc când teatrele fac asta, e adesea o experiență stânjenitoare și awkward, adică inconfortabilă).
Un exemplu simplu ar fi o scenă într-o cafenea, unde publicul e așezat la mese și asistă la ceea ce se întâmplă în jurul lor, exact ca în viața reală – iar vecinii extravaganți și gălăgioși de la masa alăturată devin, involuntar, subiectul dramei.
Imagini: Nadejda Albertovna