În această toamnă, cele două maluri ale Prutului se apropie și mai mult, iar la acest proces contribuie arta teatrală. Evident, ne-am dori să nu mai fie hotare între noi, dar, dacă nu este posibil din punct de vedere juridic, atunci cultural, noi suntem cei care facem unirea. Pentru stagiunea care se apropie cu pași rapizi, trupa TAM, împreună cu regizorul bucureștean Florin Liță, cunoscut pentru capacitatea de a combina clasicul cu modernul, muncește la un nou proiect, montarea spectacolului „Scaunele” de Eugene Ionesco. Cum a început această colaborare și de ce „absurdul” ajunge pe scena TAM, ne-a răspuns chiar regizorul.
Florin, cum și de când a început colaborarea cu trupa Teatrului Alexie Mateevici din Chișinău?
În anul 2023, m-am întâlnit cu mai mulți colegi actori din Republica Moldova, care veniseră la București, la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” pentru a-și aprofunda studiile în domeniul artei teatrale. Așa am început să discutăm despre asemănările și diferențele socio-culturale și cum este înțeleasă arta teatrală de o parte și de alta a Prutului. Și, vorba aia, din una într-alta, am ajuns să fiu invitat de Elena Frunze-Hatman, directoarea teatrului, pentru a avea o colaborare. Pentru mine a fost o simplă întâlnire cu câțiva colegi, iar apoi a urmat ca aceasta să se materializeze într-un spectacol la Teatrul Alexie Mateevici.
N.B. Nu cred că întâmplarea este întâmplătoare. Cred că toate lucrurile vin și pleacă cu un scop. Un scop pe care nu-l pot defini sau identifica… Așa e. Pur și simplu, lucrurile, oamenii și toate celelalte se întâmplă aici și acum.
Cum are loc procesul de lucru și la ce etapă sunteți? Cum reușiți să creați un mediu de lucru cooperativ și creativ în echipă, mai ales că deocamdată v-ați întâlnit cu actorii doar în format online?
Momentan, ne întâlnim online pentru a ne familiariza cu textul. Îmi doresc ca în această etapă să clarificăm aspectele legate de construcția caracterelor și direcția spectacolului. Iar mai târziu, vom începe lucrul efectiv la spectacol, lucrând la scenă și implicit descoperind noi lucruri despre personaje și nu numai. Această etapă este una de tatonare, deoarece totul este fraged și trebuie lucrat cu mănuși, foarte atent. Mă concentrez pe ce semințe sădesc în imaginația colegului actor pentru ca, mai târziu, să putem lucra mai ușor.
De ce ați decis să intrați pe piața din Republica Moldova? De regulă, tendința este inversă, cei din Republica Moldova își doresc să ajungă în România.
Nu aș folosi termenul „piață”, pare că mergem la un târg unde fiecare își vinde și se vinde. Prefer termenul „întâlnire”. De ce am decis să mă întâlnesc cu colegii din Republica Moldova? În primul rând pentru că am avut ocazia să ne întâlnim, am împărtășit idei și gânduri, și pentru că îmi doresc să lucrez într-un alt cadru. Este normal, cred, să existe dorința ca artiști din R. Moldova să vină și să lucreze în România, având în vedere mai multe aspecte, nu doar cel cultural-artistic. Așadar, pot spune că un motiv îl reprezintă curiozitatea de a cunoaște și partea cealaltă a Prutului.
Într-un interviu din 2022 ați declarat că regizorul are menirea de a organiza haosul în artă. Cât de mult haos, sau poate lipsa lui, ați găsit în trupa de actori de la Chișinău?
Am folosit termenul „haos” în acel interviu, referindu-mă la momentul în care artistul, fie el actor, coregraf, scenograf, regizor, începe să imagineze lumi și își caută suportul fizic – structura/canavaua pe care își va așeza universul imaginat. Haosul apare atunci când urmează să unești cele două componente – imaginatul cu forma sau fluidul cu vasul. La o primă lectură a textului apar fragmente de imagini, fărâme de idei pe care le aduni și începi să construiești – imaginar – o posibilă lume. Dar aceasta, până la proba contrarie, scena, rămâne în imaginar, cu potențialitatea de a nu fi bună structura, și trebuie cercetată o altă formă care să ofere stabilitate și acuratețe imaginatului. De aici cred că putem observa dacă spectacolul/rolul „a reușit sau nu”, din această suprapunere a imaginarului cu partea fizică a spectacolului, să spunem realitatea fizică – posibilitățile scenotehnice și nu numai. Revenind la întrebarea ta legată de haosul sau lipsa acestuia în trupa de actori a teatrului, pot să-ți spun că nu am ajuns în punctul în care atât imaginația mea, cât și a lor, să caute un suport fizic. Ne aflăm în plin proces de întrebări, de frământări… Deci va urma cu siguranță, și îmi place foarte mult acel moment!
P.S. Promit că o să vă țin la curent.
Cum și de ce ați ales textul lui Eugene Ionesco pentru a lucra cu trupa din Republica Moldova?
Pentru că este un text ofertant atât pentru regizor, cât și pentru actori. Este un alt mod de a „juca”, te împinge spre alte căutări și alte limite. Ca regizor, îți oferă posibilitatea să îți formulezi o posibilă rezolvare a labirintului pe care Ionesco îl propune. Este un text labirintic, cu multe capcane și, să zicem, non-sensuri. Este incitant și pe partea scenografică, aceasta fiind semnată de scenograful arh. Daniel Vizitiu.
Sunteți un regizor cunoscut pentru capacitatea de a combina tradiția cu modernul în procesul de montare a spectacolelor. Pentru spectacolul „Scaunele” veți respecta același principiu sau planificați o altă abordare?
Da, așa se spune, că fac această combinație între cele două… o fi?! Nu am fost atent la acest detaliu legat de montările anterioare și nici la montările viitoare, pentru că nu urmăresc neapărat acest aspect al combinării celor două. Ce pot să spun este că pentru fiecare montare am un gând care stă în spate, și acestuia îi este specifică o anumită trăire interioară. Faptul că rezultă o combinație, cu atât mai bine, mai ales dacă sunt și paradoxale! Abia aștept să ajung să combin trei… )
Nu știu dacă va fi o montare clasică, modernă, tradițională… voi vedea atunci când suportul fizic al spectacolului va fi testat pentru a oferi perfecțiunea expresivității gândului.
Textul spectacolului este destul de greu, pe alocuri este „plictisitor” de greu chiar. Cum îl veți anima, pentru a nu obosi spectatorul?
În universul creat de E. Ionesco, acest text este perfect, avându-și muzica și ritmul său, la fel ca orice alt text bine scris. Probabil că ne lipsesc mijloacele de a descoperi acest text. De exemplu, am citit autorul rus A.P. Cehov, l-am analizat, am toată „bucătăria”, ca să spun așa, pregătită, dar nu îl „dețin”, astfel că nu-l pot propune în vederea unei viitoare montări. Sau, cine știe, poate fi și asta un mod de a mă scoate din rutină atunci când simt acest lucru. La asta nu m-am gândit?!
Eugene Ionesco a scris și a afirmat că scrie piese de teatru ca fiind anti-teatru, este interesant cum doar prin punerea în scenă acestea își devoalează universul scenic care este indescifrabil într-o simplă lectură. Teatrul nu este literatură! Lectura efectuată de o persoană nefamiliarizată cu un asemenea text poate duce la o confuzie. Apropierea de teatrul al absurdului se face mai lesne prin vizionarea spectacolelor, nu prin lecturarea acestora. Prin montarea acestui spectacol urmăresc și aspectul de a apropia spectatorul față de universul ionescian și de a înțelege nu rațional, ce modificări se petrec în propria conștiință. Nu putem înțelege rațional ceva ce depășește mecanismul de cauză-efect. Deci ne putem gândi la o metafizică… metateatru…
Cred că rolul teatrului nu este acela de a crea doar divertisment sau plăcere. Dacă doriți, folosim termenul a anima doar în sensul în care actorii se vor întâlni cu personajele iar rezultatul nu are ca scop doar distrarea spectatorului sub orice chip/ formă. Animarea spectatorilor, sub formă de comic, rezultă din procesul efectuat în cadrul descoperirii și cercetării nuanțelor găsite și prinse pe canava. Așadar, nu știu în această clipă să răspund la partea cu plictisul/ oboseala… sunt spectacole și spectacole pentru toate gusturile. Unii spectatori doresc și reușesc să iasă din timpul cotidian și să-și asume rolul de spectator pentru un interval de timp bine stabilit, iar alții nu. Prin urmare depinde de spectatori ce își doresc.
Nu mă gândesc la spectator ca la o instanță supremă și că artistul trebuie să i se subordoneze, așadar nici nu mă gândesc cum să-l anim/ distrez. Nu cred că acesta este scopul artei. Sau cel puțin nu urmăresc eu acest aspect.
Ce mesaj al piesei „Scaunele” considerați că este cel mai relevant în contextul actual?
Faptul că doar în aparență ne-am modificat. În schimb am rămas la fel de orbi, de surzi la ceea ce țipă în interiorul nostru. La emoțiile, la nevoile și la trăirile intense pe care le simțim zilnic.
Trăim într-o ciclicitate a lumii. Cel mai trist este când devii conștient de aceasta iar cel mai ușor este când nu știi. Probabil că de aici izvorăște și sinuciderea celor două personaje la final… sinucidere care nu este fizică. Dihotomia viu – mort ne ajută să pătrundem sensul lipsei noastre de sens. Sisteme democratice, totalitare se succed, la fel și epoci… avem impresia că noi „urcăm” pe o scară atât a valorii morale cât și a celei spirituale, economice ș.a.m.d dar nu facem altceva decât să ne repetăm căci „poate e din cauza pământului care se-nvârte, se învârte, se-nvârte…” Poate că asta e o lecție la care am absentat nemotivat, deși ni se predă de foarte mult timp și în mod repetat.
Cum credeți, de ce și pentru ce ar trebui publicul să vină la acest spectacol?
Sincer, pentru că o să ia parte la o întâlnire frumoasă formată din autor, echipa artistică și ei, spectatorii. Știm că dacă la un spectacol sunt 100 de spectator, sunt 100 de spectacole. Toate diferite, căci pe baza experiențelor fiecăruia ne construim propria libertate spectaculară.
Așadar, rămâne să ne întâlnim în această toamnă? Ce ziceți?
Sursa foto: AICI