Mare pictor ai să fii… – mi s-a spus odată când eram mică. De atunci, n-am mai pictat.
Cu această amintire am ieșit de la Micul Prinț, jucat la Teatrul Alexie Mateevici. Spectacolul lui Mihai Țărnă nu vorbește doar despre copilărie, ci despre toate acele vise abandonate dintr-o frază spusă prea devreme, despre relații pe care am uitat să le îngrijim, despre adultul care a supraviețuit copilului din noi, dar și despre prețul acestei supraviețuiri.
Micul Prinț este, la suprafață, o poveste pentru copii: o călătorie inițiatică a unui băiat blond, cu planete, personaje stranii și o floare capricioasă. În profunzime însă, spectacolul funcționează ca un tratat filozofic despre singurătatea umană, responsabilitate și incapacitatea noastră de a vedea dincolo de aparențe. Copiii urmăresc aventura și imaginile. Adulții se recunosc în subtext, uneori cu un zâmbet, alteori cu o durere greu de formulat.
Regizorul Mihai Țărnă plasează accentul pe o idee esențială, adesea uitată: Micul Prinț este un copil al războiului. Din această cheie se dezvoltă întregul spectacol. Lumea nu este una idilică, ci una fragilă, în care însingurarea devine o condiție generală, iar legătura dintre oameni trebuie mereu reconstruită. Această lectură aduce spectacolul mai aproape de prezent și îl scoate din zona basmului confortabil, transformându-l într-o reflecție profund contemporană.
O alegere regizorală remarcabilă este distribuirea rolului Aviatorului unei actrițe. Astfel, personajul se desprinde de biografia autorului și capătă dimensiunea unei conștiințe umane universale, dincolo de gen. Acesta devine naratorul și punctul central de legătură al întregii construcții scenice, un mediator între lumi: între copil și adult, între realitate și imaginație, între ceea ce am fost și ceea ce am devenit. Nina Lefter construiește un personaj vulnerabil, lucid, autoironic și profund uman, un personaj care nu predă lecții, ci îmblânzește.
Regizorul merge mai departe și decide ca personajele episodice ale basmului – Regele, Înfumuratul, Afaceristul, Lampagiul, Geograful – să fie interpretate tot de Aviator. Se creează astfel un fin „teatru în teatru”, în care aceste figuri nu mai sunt simple întâlniri fantastice, ci proiecții ale aceleiași conștiințe adulte. Fiecare reprezintă o formă de rătăcire: puterea fără sens, vanitatea, obsesia acumulării, munca fără reflecție, cunoașterea fără experiență. Soluția dramaturgică aduce umor și ritm, dar mai ales creează acel contrast emoțional care face spectacolul atât de viu: râsul apare firesc, dar este imediat urmat de reflecție. Un adevărat sandwich emoțional, în care hohotul și lacrima coexistă.
În acest context, Nina Lefter susține un veritabil tur de forță actoricesc. Multiple roluri masculine, schimbări rapide de registru, de energie, de corporalitate și voce sunt asumate cu o naturalețe care nu trădează efortul. Jocul ei este precis, inteligent, ludic, dar niciodată demonstrativ. Aviatorul ei poartă bocancii deșertului cu o sinceritate dezarmantă, ca un adult care merge mai departe, dar nu a uitat complet drumul înapoi.
Diana Boșcov, în rolul Micului Prinț, reușește o performanță rară: șterge complet granița de gen și lasă loc doar copilului. Ochii mari, corpul deschis, naivitatea jucăușă și firescul cu care rostește adevăruri incomode construiesc un personaj profund credibil. Micul ei Prinț nu este dulceag sau idealizat, ci curios, lucid și, uneori, dureros de sincer – exact acel copil care vede clar lucrurile pe care adulții le complică.
Vulpoiul, interpretat de Victor Untilă, este una dintre surprizele spectacolului. Din gesturi minime – o privire, o pauză, un scărpinat după ureche – actorul construiește un personaj viu și profund uman, iar lecția prieteniei se transmite firesc, prin relație și prezență, nu prin explicații.
Roza, interpretată de Giasti Sirah, se îndepărtează deliberat de imaginea romantică a unei flori fragile. Nu este o plantă, ci o ființă care se apără. Spinii ei sunt mecanisme de supraviețuire, nu capricii. Jocul elimină senzualitatea clasică și construiește o Roza vulnerabilă, defensivă, greu de iubit – exact ca oamenii care au fost răniți și nu mai știu cum să ceară grijă.
Universul spectacolului este completat de intervențiile Valentinei Ostap, care aduce pe scenă mielul, găina și șarpele prin arta păpușăriei. Fiecare apariție este o demonstrație de precizie corporală și inteligență scenică. Modul în care își schimbă mersul, energia și prezența în funcție de păpușă adaugă un strat de poezie vizuală și ritm spectacolului.
Micul Prinț nu este doar o poveste de teatru, ci un exercițiu de atenție și sensibilitate. Vă provoacă să priviți cu inima, să redescoperiți copilul din voi și să vă apropiați mai conștient de ceilalți. Mergeți să-l vedeți – cu copiii sau singuri – și lăsați-vă purtați de frumusețea unei lumi care ne învață ce înseamnă prietenia, responsabilitatea și curajul de a fi sincer cu tine însuți.