Grigore Bechet este cel mai nou membru al echipei Teatrului „Alexie Mateevici”. După mai multe colaborări cu instituția, anul acesta a făcut pasul firesc spre o implicare constantă, alăturându-se echipei și împărtășind nu doar scena, ci și ideile și viziunile artistice. Într-un teatru aflat într-o continuă transformare, l-am invitat să vorbească despre cum e să intri „din mers” într-un mecanism în mișcare și despre ce înseamnă această adaptare.
Pe 27 martie marcăm trei repere importante pentru identitatea noastră: Ziua lui Alexie Mateevici, Ziua Unirii Basarabiei cu România și Ziua Mondială a Teatrului. Trei momente care vorbesc despre limbă, cultură și apartenență – valori care stau și la baza Teatrului „Alexie Mateevici”.
În acest context, în ajunul acestei zile cu triplă semnificație, lansăm o serie de interviuri cu echipa artistică a teatrului – o campanie de sensibilizare despre ce înseamnă teatrul astăzi și despre felul în care acesta devine o formă de rezistență.
În perioada 19–29 martie, publicăm câte un interviu cu artiști ai Teatrului „Alexie Mateevici”, reprezentând trei generații care au construit și duc mai departe această instituție.
Campania „Teatrul ca rezistență. Trei generații pe aceeași scenă” continuă cu Grigore Bechet.
Grigore, ești cel mai recent venit în echipa Teatrului „Alexie Mateevici”. Cum te-a primit echipa?
M-a primit bine (zâmbește). E o echipă tânără, în formare, care știe să se impună pe scenă, atât individual, cât și colectiv. Am observat din prima cum se ajută unii pe alții și cum știu să îți pună piedici, atunci când trebuie, pe scenă. Și, printre toate, reacționează viu la ceea ce li se întâmplă. Posedă instrumentele necesare unui actor și cred că lumea va auzi de ei și va avea plăcere să-i vadă pe scena teatrului.
Cum este să intri într-un teatru care are deja un ritm, o identitate și o echipă formată? Ce a fost cel mai dificil de înțeles sau de asimilat la început?
O sumedenie de lucruri trebuie să funcționeze în unison pentru ca un spectacol să iasă bine. Dincolo de artă, teatrul este și un mecanism în care fiecare departament și fiecare om trebuie să-și facă meseria iscusit și la timp, iar dependența unora de alții adaugă un nivel de complexitate. Înainte de a ajunge la ochii și urechile spectatorilor – și poate la inimile lor – spectacolul este „măcinat” de fiecare membru al acestei mori: de la actori, regizori, scenografi și costumieri, până la mașiniști și plasatori.
Din perspectiva ta, cum se poate găsi echilibrul între respectarea identității unui teatru și nevoia de a aduce o viziune nouă?
O viziune nouă nu înseamnă neapărat să o distrugi pe cea veche. Din contră, pentru a putea face ceva nou, ești obligat să cunoști ce era înainte. Pentru a inova, trebuie mai întâi să știi ce s-a făcut deja, iar noile forme trebuie să se dezvolte firesc, dintr-o necesitate: fie a publicului, fie a creatorilor de teatru – dramaturgi, scriitori sau regizori. Alteori, inovația apare din dialogul dintre aceste două părți.
Din ceea ce cunosc, ai o experiență mai bogată în film, dar teatrul presupune o întâlnire directă și vie cu publicul. Cum resimți această responsabilitate și în ce fel o vezi ca pe o formă de rezistență artistică?
N-aș spune mai bogată, pentru că nu se filmează atât de mult, mai ales la noi, pe cât se montează în teatru. M-am străduit ca în fiecare an să lucrez la un spectacol nou, pentru a mă menține în formă: actoria nu e ca mersul pe bicicletă – se uită –, iar instrumentul actorului este propriul corp.
Adevărul e același și în teatru, și în film. Doar mijloacele diferă. Dacă filmul este mai intim și fiecare vizionare e aceeași, teatrul e mereu în schimbare – niciun spectacol nu seamănă cu altul. Intensitatea există în ambele, dar în film este mai controlată, pentru că ai camera aproape, iar în teatru trebuie să ajungă până la ultimul rând, fără să-i deranjeze pe cei din primul.
Aici apare și un avantaj al Teatrului „Alexie Mateevici”: spectatorul este foarte aproape de actor, iar intimitatea și intensitatea trăirilor sunt diferite de cele din alte teatre.
Având și experiență în regie, cum gestionezi relația dintre „actorul” și „regizorul” din tine, mai ales atunci când lucrezi sub viziunea unui alt regizor?
N-am regizat spectacole de teatru până acum, doar filme. Pentru ca un actor să poată lucra bine cu un regizor, trebuie, în primul rând, să aibă încredere în el și în ceea ce propune și să fie disponibil să încerce să transpună în scenă ceea ce i se cere.
Cât despre relația mea cu regizorii, nu vin cu idei regizorale atunci când lucrez la un rol. Încerc să mă concentrez pe rol și pe comunicarea cu partenerul. Ideile pe care le am despre personaj le propun în repetiție, nu neapărat le explic. Cred că, pentru a vedea dacă ceva funcționează, trebuie pus în practică, nu doar discutat.
Cum crezi că devine teatrul un spațiu în care o comunitate se regăsește și revine?
Venirea la teatru este o experiență în sine și începe din momentul în care treci pragul. Trebuie apreciat efortul oamenilor de a ieși din casă și de a veni într-un loc unde lucrurile se întâmplă pe viu, în fața lor.
Florin Zamfirescu spunea că „teatrul nu e realitate, dar nici minciună, ci o altă realitate” care se întâmplă sub ochii noștri. Pe lângă spectacol, oamenii participă la un întreg ritual: sunt întâmpinați, își lasă hainele la garderobă, așteaptă în foaier, intră treptat în atmosferă, discută, merg la bufet, sunt conduși la locurile lor. Se stinge lumina, începe „magia”. Iar spectatorii devin martori la ceva ce nu pot trăi în mod obișnuit.
Pentru tine, teatrul înseamnă și o moștenire de familie. Cum se simte această continuitate și ce responsabilitate aduce cu ea?
Părinții mei nu au vrut să fac această meserie. S-au opus, dar mi-au respectat decizia. Acum înțeleg de ce spuneau că e o meserie grea – dar și deosebită.
Responsabilitatea este față de mine și față de cei care vin la teatru. Dacă teatrul vrea să fie adevărat, atunci responsabilitatea actorului este să fie autentic și viu, împreună cu regizorul, care face legătura dintre scenă și public.
Teatrul „Alexie Mateevici” a fost construit de mai multe generații de artiști care au ales să rămână, în ciuda dificultăților. Pentru tine, aflat la început de drum într-o instituție deja în mișcare, ce înseamnă această formă de rezistență prin teatru?
Pe lângă ideea lui Shakespeare, din Hamlet, că teatrul pune oglinda în fața omului, teatrul explorează natura umană și relațiile dintre oameni. Sentimentele sunt aceleași de-a lungul timpului, dar modul în care se manifestă se schimbă constant. De aceea, teatrul trebuie să se adapteze și să se reinventeze mereu.
Rezistența în teatru înseamnă, cred, să miști lucrurile înainte, în fiecare zi, cu fiecare repetiție. Să descoperi, să cauți în profunzime, să găsești motivațiile personajelor și ale tale, până când spectacolul ajunge în fața publicului.
Dificultăți au fost și vor mai fi, dar dragostea pentru teatru îi face pe oameni să meargă mai departe. Așa cum spune și Marchizul de Sade: „în condiții potrivnice, artiștii prosperă”.